Într-un experiment care pare la limita dintre știință și avertisment, cercetătoarea Almira Osmanovic Thunström și echipa sa au creat o boală complet fictivă, denumită sugestiv „bixonimania”, și au observat cum sistemele de inteligență artificială au ajuns să o trateze ca pe o afecțiune reală. Studiul, publicat în Nature în 2026, ridică întrebări incomode despre cât de ușor poate fi „contaminată” cunoașterea digitală atunci când AI-ul nu verifică sursele, ci le reproduce.

O boală care nu a existat niciodată

Cum a reacționat inteligența artificială

„Bixonimania” nu apare în nicio bază medicală reală. A fost inventată intenționat de cercetători, împreună cu două preprinturi științifice false, redactate într-un stil aparent academic, dar presărate cu indicii evidente că sunt fabricate. Autorii ficționali, instituțiile inexistente și referințele absurde ar fi trebuit să semnaleze imediat natura lor parodică.

Scopul nu a fost însă de a înșela oamenii, ci de a testa ceva mult mai subtil: dacă modelele lingvistice mari (LLM-uri) pot distinge între informație reală și conținut fabricat atunci când acesta arată „științific”.

Rezultatul a fost surprinzător și îngrijorător în același timp. La scurt timp după apariția materialelor false online, mai multe sisteme AI au început să menționeze „bixonimania” ca pe o afecțiune reală, oferind explicații medicale plauzibile, descriind simptome și chiar recomandând consult medical.

Cu alte cuvinte, AI-ul nu doar că a preluat informația falsă, dar a și completat-o, construind în jurul ei un discurs coerent, dar complet eronat.

Cum a ajuns o invenție în literatura științifică

Poate cel mai problematic aspect al experimentului este că această „boală” a depășit granițele AI-ului. Unele lucrări academice reale au ajuns să citeze preprinturile false, fără verificarea atentă a surselor. Astfel, un concept inventat pentru a testa vulnerabilitatea sistemelor a început să circule în ecosistemul științific ca și cum ar fi fost legitim.

Acest efect de propagare arată cât de fragil este lanțul de validare al informației atunci când atât oamenii, cât și AI-ul se bazează pe aparența de autoritate, nu pe verificare riguroasă.

Ce ne spune acest experiment despre AI și încredere

Studiul nu este doar despre o „greșeală” a inteligenței artificiale, ci despre un mecanism mai profund: tendința modelelor de a completa golurile de informație cu răspunsuri plauzibile, indiferent de veridicitate.

În esență, AI-ul nu „știe” că ceva este adevărat sau fals, ci reproduce modele de limbaj pe care le-a învățat din datele disponibile. Dacă acele date conțin surse slabe, neverificate sau chiar fabricate, rezultatul poate părea convingător, chiar dacă este greșit.

O lecție despre dublă vulnerabilitate: oameni și algoritmi

Poate cea mai importantă concluzie a cercetării este că problema nu aparține exclusiv AI-ului. Studiul arată o vulnerabilitate dublă: algoritmii pot prelua informații false, iar oamenii pot avea tendința de a le crede atunci când sunt prezentate într-un limbaj autoritar sau „științific”.

În acest sens, experimentul „bixonimania” nu este doar o demonstrație tehnică, ci și o oglindă a modului în care circulă informația în era digital. Experimentul Osmanovic Thunström arată cât de ușor se poate construi o realitate aparent validă în spațiul digital — fie că este vorba despre un AI care generează răspunsuri, fie despre oameni care le citesc fără verificare. „Bixonimania” nu este o boală reală, dar efectele ei ca experiment sunt cât se poate de reale: ne obligă să ne întrebăm cât de mult ne mai putem baza pe autoritate, atunci când autoritatea poate fi simulată.