Când AI „crede” în ceva inventat: povestea studiului despre boala falsă care a devenit reală în ochii algoritmilor

Într-un experiment care pare la limita dintre știință și avertisment, cercetătoarea Almira Osmanovic Thunström și echipa sa au creat o boală complet fictivă, denumită sugestiv „bixonimania”, și au observat cum sistemele de inteligență artificială au ajuns să o trateze ca pe o afecțiune reală. Studiul, publicat în Nature în 2026, ridică întrebări incomode despre cât de ușor poate fi „contaminată” cunoașterea digitală atunci când AI-ul nu verifică sursele, ci le reproduce.

O boală care nu a existat niciodată

O cercetătoare suedeză a inventat o boală fictivă, a difuzat-o prin documente evident falsificate — și a observat cum inteligența artificială a convins milioane de oameni că aceasta este reală.
 
La începutul anului 2024, Almira Osmanovic Thunström de la Universitatea din Göteborg a inventat o boală oculară fictivă numită Bixonimania — descrisă ca o decolorare a pleoapelor și dureri oculare cauzate de lumina albastră a ecranelor. Ea a publicat două articole științifice complet false pe un server public de preprinturi. Articolele au fost umplute intenționat cu indicii evidente: universități fictive din orașe inventate, finanțare din partea unei fundații fictive cu caracter umoristic, o referință la Academia Flotei Stelare de la bordul navei USS Enterprise și o mențiune explicită că conținutul este inventat. Chiar și numele era un indiciu — sufixul „-manie” este un termen psihiatric și nu ar fi folosit niciodată pentru o boală oculară.
 
Nimic din toate acestea nu a ajutat. ChatGPT, Google Gemini, Microsoft Copilot și Perplexity AI au tratat cu toții bixonimania ca pe un diagnostic medical emergent legitim. Copilot a descris-o ca fiind rară, dar reală. Gemini le-a recomandat utilizatorilor să solicite asistență medicală. Boala fictivă a părăsit apoi lumea digitală: o echipă de cercetători reali din India a citat una dintre preprinturile false într-un articol publicat în revista de specialitate Cureus și a descris bixonimania ca o afecțiune emergentă asociată cu lumina albastră. Articolul a fost retras abia în martie 2026, după ce Nature a contactat revista.

Cum a reacționat inteligența artificială

„Bixonimania” nu apare în nicio bază medicală reală. A fost inventată intenționat de cercetători, împreună cu două preprinturi științifice false, redactate într-un stil aparent academic, dar presărate cu indicii evidente că sunt fabricate. Autorii ficționali, instituțiile inexistente și referințele absurde ar fi trebuit să semnaleze imediat natura lor parodică.

Scopul nu a fost însă de a înșela oamenii, ci de a testa ceva mult mai subtil: dacă modelele lingvistice mari (LLM-uri) pot distinge între informație reală și conținut fabricat atunci când acesta arată „științific”.

Rezultatul a fost surprinzător și îngrijorător în același timp. La scurt timp după apariția materialelor false online, mai multe sisteme AI au început să menționeze „bixonimania” ca pe o afecțiune reală, oferind explicații medicale plauzibile, descriind simptome și chiar recomandând consult medical.

Cu alte cuvinte, AI-ul nu doar că a preluat informația falsă, dar a și completat-o, construind în jurul ei un discurs coerent, dar complet eronat.

Cum a ajuns o invenție în literatura științifică

Poate cel mai problematic aspect al experimentului este că această „boală” a depășit granițele AI-ului. Unele lucrări academice reale au ajuns să citeze preprinturile false, fără verificarea atentă a surselor. Astfel, un concept inventat pentru a testa vulnerabilitatea sistemelor a început să circule în ecosistemul științific ca și cum ar fi fost legitim.

Acest efect de propagare arată cât de fragil este lanțul de validare al informației atunci când atât oamenii, cât și AI-ul se bazează pe aparența de autoritate, nu pe verificare riguroasă.

Ce ne spune acest experiment despre AI și încredere

Studiul nu este doar despre o „greșeală” a inteligenței artificiale, ci despre un mecanism mai profund: tendința modelelor de a completa golurile de informație cu răspunsuri plauzibile, indiferent de veridicitate.

În esență, AI-ul nu „știe” că ceva este adevărat sau fals, ci reproduce modele de limbaj pe care le-a învățat din datele disponibile. Dacă acele date conțin surse slabe, neverificate sau chiar fabricate, rezultatul poate părea convingător, chiar dacă este greșit.

O lecție despre dublă vulnerabilitate: oameni și algoritmi

Poate cea mai importantă concluzie a cercetării este că problema nu aparține exclusiv AI-ului. Studiul arată o vulnerabilitate dublă: algoritmii pot prelua informații false, iar oamenii pot avea tendința de a le crede atunci când sunt prezentate într-un limbaj autoritar sau „științific”.

În acest sens, experimentul „bixonimania” nu este doar o demonstrație tehnică, ci și o oglindă a modului în care circulă informația în era digital. Experimentul Osmanovic Thunström arată cât de ușor se poate construi o realitate aparent validă în spațiul digital — fie că este vorba despre un AI care generează răspunsuri, fie despre oameni care le citesc fără verificare. „Bixonimania” nu este o boală reală, dar efectele ei ca experiment sunt cât se poate de reale: ne obligă să ne întrebăm cât de mult ne mai putem baza pe autoritate, atunci când autoritatea poate fi simulată.

 

Din aceeași categorie:​

Cele mai recente articole: