Când România tace despre sănătatea mintală, copiii plătesc primii

În România vorbim mult despre sănătate, dar deloc despre sănătate mintală. Ne place să repetăm expresia mens sana in corpore sano, însă realitatea este că, de prea multe ori, politicile publice din România se opresc la corpore sano. Tratăm corpul, dar ignorăm mintea. Ignorăm anxietatea, depresia, trauma, burnout-ul, singurătatea copiilor și suferința tinerilor care nu își permit să ceară ajutor.

Pe 12 mai 2026, în clădirea Parlamentului European din Bruxelles, o sală nu prea mare găzduia ceva ce România rareori face cu adevărat: o discuție sinceră, documentată și fără menajamente despre sănătatea mintală. A fost discuție despre o realitate dureroasă, a copiilor crescuți cu părinți plecați sau emoțional absenți, a adulților care se prăbușesc la locul de muncă, a specialiștilor care încearcă să îngrijească o societate fără să aibă ei înșiși un cadru legal în care să existe.

Am discutat cu Alina Beldianu, psihoterapeut integrativ și psiholog clinician practicant în supervizare, despre scopul acestei intalniri, precum si despre interventia pe care a avut-o la microfonul evenimentului “Breaking the Silence: Mental Health in Europe” privind necesitatea unei reforme reale a sistemului de sănătate mintală, prin dezvoltarea serviciilor comunitare integrate și a centrelor locale de suport psihologic și psihiatric.

“România continuă să funcționeze predominant pe un model centrat pe intervenția în criză și pe spitale de psihiatrie suprasolicitate. Avem nevoie de un model complementar, în care intervenția să înceapă mai devreme, în comunitate, înainte ca oamenii să ajungă în situații acute sau la internare. Astfel de centre comunitare ar putea susține prevenția, intervenția timpurie, psihoeducația, monitorizarea continuă, suportul familial și reintegrarea socială a pacienților după externare, reducând recăderile și izolarea socială.“,  a declarat Alina Beldianu, în cadrul evenimentului  organizat la invitația lui Nicu Ștefănuță, Vicepreședinte al Parlamentului European.
 
Delegația participantă a fost formată din aproximativ treizeci de profesioniști din România – psihoterapeuți, psihologi clinicieni, psihiatri, cercetători, jurnaliști, avocați, experți în legislația muncii. Au venit din direcții diferite și cu idei diferite.
 
Și au ajuns,  fără să discute înainte, la același diagnostic: România are o problemă gravă legată de sănătatea mintală, pe care o gestionează cu instrumentele greșite, cu bani insuficienți și cu o legislație care nu există sau care există pe jumătate.
 

 

Ce s-a discutat la Bruxelles a fost dureros, dar necesar

“Copii care cresc cu părinți plecați sau cu părinți prezenți fizic, dar absenți emoțional. Adolescenți care se confruntă cu anxietate, depresie, presiune socială, dependență de ecrane, lipsă de sens și lipsă de sprijin. Tineri care spun că au nevoie de terapie, dar pentru care o ședință la psiholog poate însemna o cheltuială imposibilă. Adulți care ajung la burnout înainte ca statul să recunoască măcar că problema există. Specialiști care încearcă să ajute, dar lucrează într-un sistem subfinanțat, birocratic și incomplet reglementat. Ne place să repetăm expresia mens sana in corpore sano, însă realitatea este că, de prea multe ori, politicile publice din România se opresc la corpore sano. Tratăm corpul, dar ignorăm mintea. Ignorăm anxietatea, depresia, trauma, burnout-ul, singurătatea copiilor și suferința tinerilor care nu își permit să ceară ajutor.” – Nicu Ștefănuță, Vicepreședinte al Parlamentului European
 

România are astăzi peste 3,4 milioane de cetățeni care trăiesc și muncesc în alte state membre ale Uniunii Europene. Reversul acestei cifre, cel care nu apare în nicio dezbatere europeană despre libertatea de mișcare a forței de muncă, este că între 80.000 și 200.000 de copii au cel puțin un părinte fizic absent. Îi numim, informal, „copiii Europei”. Sistemul îi numără, statistica îi înregistrează, și cam atât.

Dar absența fizică este doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate – și, poate, cea mai puțin înțeleasă – este absența emoțională a părintelui care rămâne acasă. Epuizat economic, modelat de un sistem care a tratat emoțiile ca slăbiciune și suprimarea lor ca supraviețuire, părintele prezent fizic nu are adesea resursele să fie prezent emoțional. La fel și profesorul care predă o materie, nu o relație. La fel și un sistem educațional care nu are niciun mecanism formal prin care să întrebe un copil: cum te simți azi?

În acest, context soluția care a fost propusă este: 

“Terapie 30: un proiect prin care până la 30 de ședințe de terapie pe an să poată fi decontate prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Asta înseamnă acces real, nu doar vorbe frumoase. Înseamnă ca serviciile de psihoterapie și consiliere psihologică să nu mai fie tratate ca servicii secundare, conexe, ci ca servicii esențiale de sănătate. Înseamnă ca oamenii să poată merge la specialist înainte să ajungă în criză. ” , spune Nicu Ștefănuță. 
 
Iar Alina Beldianu completează:  “În cadrul intervenției mele de la dezbaterea de la Bruxelles, am susținut necesitatea unei reforme reale a sistemului de sănătate mintală, prin dezvoltarea serviciilor comunitare integrate și a centrelor locale de suport psihologic și psihiatric.  O potențială soluție ar putea fi preluarea, modelarea și integrarea unor modele de succes din Europa (modelul italian – reforma Basaglia, modelul Țărilor de Jos , modelul britanic), prin redefinirea rolului spitalelor de psihiatrie din România.“
 
Vizita de la Bruxelles nu a produs legi. Nu era rolul ei. A produs ceva mai rar și, uneori, mai valoros: un spațiu în care oamenii care lucrează zilnic cu suferința psihologică – a copiilor, a adulților, a profesioniștilor înșiși – au vorbit față în față cu un factor de decizie politic european care a ales, deliberat, să asculte.
 

Copiii invizibili ai migrației sau ai indisponibilității emoționale a părinților, profesorii și medicii neocoliți de burnout, adulții care se prăbușesc la birou, familiile destrămate în care copilul plătește prețul conflictului, specialiștii care încearcă să construiască pe un teren fără fundație legislativă.

România cheltuiește pe criză. Așteptăm să se rupă ceva pentru a repara, în loc să construim ca să nu se rupă. Datele sunt clare, argumentele economice există, modelele bune pot fi importate. Ce lipsește nu este cunoașterea, este decizia politică de a trata sănătatea mintală cu aceeași seriozitate cu care tratăm sănătatea fizică. 

 
Aliat Sanatate

Recent Posts

Recent Comments

Din aceeași categorie:​

Cele mai recente articole: