Header site

Si eu am redescoperit echilibrul dintre carieră și familie: Lecția care mi-a salvat căsnicia și relația cu copiii

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani că munca mea va ajunge să fie cea mai mare prioritate din viața mea, aș fi râs și aș fi spus că nu e posibil. Am fost mereu genul de persoană care își iubește familia mai mult decât orice, iar ideea că jobul meu ar putea să îmi acapareze complet viața mi se părea de neconceput. Și totuși, exact asta s-a întâmplat.

Totul a început când am fost promovată într-o poziție de management într-o corporație mare. După ani de muncă asiduă, simțeam că această oportunitate era răsplata supremă. Munca mea, sacrificiile, toate serile târzii petrecute la birou, toate păreau să fi meritat. Credeam că voi putea să jonglez cu noul rol și cu viața de familie la fel de bine cum o făcusem și până atunci. Mă mințeam singură că e doar o perioadă aglomerată și că, odată ce lucrurile se vor stabiliza, totul va reveni la normal. Dar „normalul” nu a mai venit.

Primele luni au fost intense, dar încă aveam energia să le fac pe toate. Am început să plec mai devreme de acasă și să ajung tot mai târziu. Zilele treceau într-o nebunie de întâlniri, rapoarte și telefoane. La început, Andrei, soțul meu, era răbdător. Îmi înțelegea entuziasmul pentru jobul nou și mă susținea, preluând din sarcinile legate de copii. Dar, treptat, am început să observ schimbări. În loc să mă aștepte cu entuziasm când ajungeam acasă, copiii erau deja în pat, iar Andrei părea tot mai tăcut.

Mă simțeam prinsă între două lumi. Pe de o parte, aveam cariera pe care mi-o dorisem dintotdeauna, dar pe de altă parte, simțeam cum relația cu soțul și copiii mei se răcea pe zi ce trece. Îmi spuneam că e doar o fază, că în curând voi reuși să găsesc echilibrul. Însă, acel echilibru părea tot mai greu de atins.

Un moment decisiv a fost într-o seară de joi. Fusesem plecată toată săptămâna într-o delegație și, în seara aceea, când am ajuns acasă, am găsit o atmosferă ciudat de liniștită. Copiii erau în camerele lor, iar Andrei stătea pe canapea, uitându-se absent la televizor. Am încercat să inițiez o conversație, dar simțeam că ceva nu e în regulă.

„Am vorbit cu copiii azi. Ne întrebam când ai de gând să mai fii parte din familia asta.” Cuvintele lui Andrei au fost ca o lovitură în stomac. „Ce vrei să spui?” l-am întrebat, încercând să maschez teama care îmi cuprinsese inima.

„Sunt săptămâni întregi în care tu ești aici doar fizic. Copiii te văd mai puțin decât oricând. Iar eu…”, a lăsat fraza neterminată. Privirea lui era plină de frustrare, dar și de tristețe. „Știu că jobul tău este important pentru tine, dar nu vreau să pierdem familia noastră în acest proces.”

Am rămas tăcută, neștiind ce să răspund. Avea dreptate. Îmi doream atât de mult să reușesc în carieră, încât am lăsat să se destrame ceea ce construisem cu atâta dragoste. Jobul devenise prioritatea mea numărul unu și, fără să realizez, îmi neglijasem soțul și copiii.

În acea seară, am stat până târziu, discutând despre tot ce nu spuseserăm de luni întregi. Era evident că ambii simțeam distanța care crescuse între noi, dar niciunul nu îndrăznise să vorbească deschis despre asta până atunci. În acele momente, am realizat că trebuie să fac o schimbare. Am înțeles că, dacă nu acționam rapid, riscam să pierd nu doar echilibrul, ci și familia mea.

A doua zi dimineață, am decis să fac primul pas. Mi-am luat o zi liberă de la birou, ceea ce părea imposibil până atunci. M-am dus să-i iau pe copii de la școală, un lucru pe care nu îl mai făcusem de mult timp. Privirea lor surprinsă, dar încântată, a fost tot ce aveam nevoie să îmi întăresc convingerea că făceam ceea ce trebuia.

Următoarele săptămâni au fost un proces de ajustare. Nu am renunțat la carieră, dar am învățat să trasez limite. Am început să refuz să mai aduc munca acasă în fiecare seară și am încercat să mă concentrez mai mult pe momentele petrecute cu familia. Mi-am dat seama că am nevoie de echilibru pentru a fi fericită și împlinită pe toate planurile.

Un alt lucru pe care l-am învățat a fost că e în regulă să ceri ajutor. Nu trebuie să le faci pe toate singură, iar a cere sprijin nu te face mai puțin capabilă. Am discutat deschis cu șefii mei despre nevoia mea de a găsi un echilibru și am fost surprinsă de cât de înțelegători au fost. Am început să deleg mai multe sarcini și să-mi organizez mai bine timpul.

În același timp, am lucrat și la relația cu Andrei. Am început să ne reconectăm, să avem din nou acele momente doar pentru noi, fie că era vorba de o ieșire la restaurant sau pur și simplu de o seară liniștită în care ne uitam împreună la un film

. Făceam lucruri simple, dar care ne ajutau să ne regăsim unul pe celălalt, să ne reconectăm la acea energie care ne legase inițial. Conversațiile noastre nu mai erau doar despre organizarea zilei următoare sau despre copii; redescopeream acele mici detalii despre noi pe care le neglijasem de-a lungul timpului.

Cu copiii, am început să petrec mai mult timp calitativ. Mi-am dat seama că nu era vorba doar despre cantitatea de timp pe care o petreceam cu ei, ci despre modul în care mă implicam în viețile lor. În loc să fiu preocupată cu telefonul sau cu gânduri legate de birou, am învățat să fiu prezentă în totalitate când eram cu ei. Am început să facem activități care ne apropiau: mersul cu bicicletele, gătitul împreună, serile de jocuri. Copiii au simțit schimbarea, iar eu am simțit că sunt din nou o parte reală din viața lor.

Tot acest proces nu a fost ușor. Au existat momente în care mă simțeam vinovată că nu mai acord același timp și energie carierei mele, dar am învățat să accept că nu pot excela în toate domeniile în același timp. Familia mea era prioritatea mea și, din acest punct de vedere, am înțeles că trebuie să fac sacrificii. Însă, ironia este că, odată ce am început să îmi prioritizez familia și sănătatea emoțională, am devenit și mai productivă la muncă. Eram mai echilibrată, mai concentrată și mai fericită.

Am învățat o lecție importantă: nu există „echilibrul perfect”. Viața este un dans constant între responsabilități și relații, iar cheia este să îți cunoști limitele și să îți asculți nevoile emoționale. Știu acum că uneori e nevoie să faci un pas înapoi pentru a putea merge înainte.

Privind în urmă, realizez că acea discuție cu Andrei a fost punctul de cotitură de care aveam nevoie. A fost momentul în care am înțeles că succesul nu înseamnă doar realizări profesionale, ci și echilibrul emoțional și bucuria de a trăi fiecare zi alături de cei dragi. Familia mea a fost acolo pentru mine, așa cum și eu am învățat să fiu acolo pentru ei. Și, chiar dacă a fost nevoie să fac câteva ajustări în viața mea profesională, a meritat cu vârf și îndesat.

În cele din urmă, am învățat că poți avea tot ce îți dorești, dar nu neapărat în același timp. Trebuie să fii dispus să jonglezi cu prioritățile și să-ți dai voie să evoluezi, atât ca profesionist, cât și ca soție și mamă. Acum, privesc viața cu mai multă înțelepciune și înțelegere, și chiar dacă mai am zile aglomerate, știu cum să îmi fac timp pentru lucrurile care contează cu adevărat.

 

Din aceeași categorie:​

Cele mai recente articole: