Comunicarea cu adolescenții poate fi o provocare, dar nu este neapărat dificilă. Adolescenții trec printr-o fază de dezvoltare în care se străduiesc să obțină independență, își explorează identitatea și încearcă să își găsească un loc în lume. În consecință, pot părea capricioși, defensivi și neinteresați să discute cu adulții.

Adolescenții pot avea interese și valori diferite decât dvs., dar pot exista zone de suprapunere în care vă puteți conecta. Încercați să găsiți un teren comun pentru a construi o relație pozitivă și pentru a facilita comunicarea. 

Puteți citi în continuare un interviu foarte interesant cu dna dr. Crenguța Lanbă, Medic primar, medicina de familie, pe care am avut oportunitatea să o cunoaștem la Congresului Asociației Române pentru Educație Pediatrică în Medicina de Familie, ediția 2023. Sperăm ca informațiile pe care ni le-a oferit cu atâta amabilitate să vă fie de folos în relația cu adolescentul vostru. 

De ce ne confruntăm cu această lipsă de comunicare dintre părinți și adolescenți? Cum se ajunge în acest punct?

Dr. Crenguța Lanbă: Se întâmplă de multe ori ca atunci când părinții ajung acasă seara, să se descarce pe copil. Vorbe precum “mă deranjezi”, “vreau să fac altceva”, “nu veni cu problemele tale la ora asta”, “nu mă interesează” sunt la ordinea zilei, iar atunci adolescentul învață o lecție tristă. El învață să se retragă și renunță să încerce să comunice, deoarece nu are cu cine. Din păcate, acest comportament are consecințe, în cel mai scurt timp se va rupe total comunicarea cu copilul, iar acesta se va îndrepta spre prieteni, colegi sau alt adult dispus să îl asculte. O altă variantă este când copilul se închide în el, se izolează, iar acest lucru se va concretiza mai târziu în probleme de integrare și socializare. 

Ce ne desparte de copiii noștri?

Dr. Crenguța Lanbă: Ne despart toate aceste inabilități de comunicare: lipsa de timp, lipsa de implicare, neascultarea, lipsa de înțelegere, distanțarea… Iar toate acestea duc la o mare suferință pentru că acești copii nu își mai văd părinții ca pe niște mentori, care sunt alături de ei. De multe ori întâlnesc apoi un prieten care le pune în mână o țigară sau îi invită într-un bar și le oferă o bere sau, chiar mai mult, le oferă un drog recreațional. Singurătate este cea care îi împinge pe copii să ia tableta atunci când ajung acasă, pentru că este singura care le oferă ceva plăcut, și în acest fel vor ajunge dependenți de tehnologie. 

Este cel mai scurt drum către adicții, către dependențe, din cauza acestei prăpăstii care îi desparte pe copii de părinții lor. 

Ne-am născut în lumi diferite, iar ruptura dintre generații este mai evidentă decât oricând. Cu toții conștientizăm acest lucru: noi ne-am născut în era televizoarelor și a radioului și ne luăm notițe, iar copiii și nepoții noștri se nasc cu tableta în mână, într-o eră tehnologică, care pe ei îi saltă  mult deasupra noastră. Până dezvoltăm noi abilități de comunicare cu ei, timpul trece iar relațiile se degradează. 

Care sunt abilitățile de comunicare la care vă referiți? La ce ar trebui să fim atenți noi, părinții, atunci când vrem să ne conectăm cu copiii noștri?

Dr. Crenguța Lanbă: Este vorba, în primul rând, de o conexiune prin înțelegere și acceptare. Cei mai mulți dintre noi am fost crescuți într-o atmosferă critică, așa că ne este greu să fim empatici cu copilul nostru. Dar, practicând ascultarea activă, fiind cu adevărat interesați de viața, emoțiile și sentimentele adolescentului, chiar și de problemele cu care se confruntă, vom reuși să ne apropiem de el. 

De asemenea, nu trebuie să uităm faptul că adolescența este o perioadă dificilă pentru copil, așa că nu trebuie să avem așteptări nerealiste. De multe ori suntem centrați pe greutățile personale, inevitabile în viața de adult, și avem pretenția de la copilul nostru să fie recunoscător și să se comporte ca și cum viața lui ar fi perfectă. Lucrurile nu merg chiar așa, trebuie să fim conștienți că și copii suferă, se confruntă cu neliniști, dificultăți sau greutăți.  

Ați menționat, foarte corect, că și noi părinții, le avem pe ale noastre. Responsabilități la serviciu, grija zilei de mâine, plus o serie de probleme nerezolvate din punct de vedere emoțional, acumulate de-a lungul vieții. Mulți dintre noi nici nu știm că există alte modele de a crește un copil, ne raportăm doar la propria experiență. Ce putem face pentru a depăși aceste blocaje?

Dr. Crenguța Lanbă: Așa este, părinții sunt și ei oameni, cu dificultăți proprii. Dar, pentru a reuși cât mai bine în procesul acesta de creștere a unui copil (sau mai mulți), este important ca părinții fie sinceri cu ei înșiși, să facă anumite eforturi. În cazul în care situația nu se îmbunătățește în acest mod, este important să apeleze la ajutor specializat, astfel să fie capabili de un management corect al propriilor emoții. 

Cel mai important lucru este disponibilitatea de a aloca timp atât relației și comunicării cu copilul, dar și pentru dezvoltarea personală a părintelui. 

Noi, ca părinți suntem autoritatea supremă în fața copiilor. Avem  mereu dreptate și nu greșim niciodată, sau cel puțin așa susținem, pentru a nu ne știrbi imaginea. Este corectă o abordare de acest gen? Sau este benefic să ne asumăm greșelile și să ne cerem scuze atunci când nu avem dreptate? 

Dr. Crenguța Lanbă: Atunci când suntem deschiși față de copii și ne recunoaștem greșelile și vulnerabilități le, ne apropiem de ei. Copiii oricum își dau seama de asta, pentru că sunt inteligenți, așa că degeaba ne mai ascundem după degete. Copiii sesizează și sancționează minciuna părintelui și atunci se îndepărtează de el. Singura cale este să fim deschiși, să recunoaștem propriile lipsuri, deoarece asta ne aproprie de copil, nu ne îndepărtează. Iar apoi, vom fi în măsură să construim o relație de comunicare, pe care o putem dezvolta ulterior.   

Care este cea mai bună metodă pentru a ne impune în fața unui adolescent? Este util să fim drastici și să apelăm la pedepse, să-l amenințăm sau este mai bine să fim empatici, să-l înțelegem și să încercăm să ajungem la sufletul lui? 

Dr. Crenguța Lanbă: Cu siguranță, cea mai bună metodă este o combinație între cele două variante. Există momente în care trebuie să ne impunem autoritatea de adulți, de părinți, și momente în care trebuie să fim alături de copil, oferindu-i atenție, sprijin și înțelegere. Noi trebuie să găsim modalitatea corectă pentru a fi apropiat de el de mic, din copilărie, ca să avem  deja o relație bună atunci când ajunge la vârsta adolescenței. Este nevoie de abilități noi, trebuie să fim deschiși, să fim vulnerabili, deoarece copiii apreciază atunci când de exprimăm vulnerabilitatea, mai mult decât dacă încercăm să ne impunem prin forță sau altcumva. 

Adolescenții nu reacționează bine la critică și presiune, esențială este acceptarea din partea noastră, astfel încât ei să se poată deschide și să aibă încredere în noi. Rezultatul este o relație de încredere reciprocă, bazată pe comunicare din ambele părți. 

Pe lângă lipsa de timp și de comunicare, ce greșeli mai fac părinții?

Dr. Crenguța Lanbă: În primul rând, uită că și ei au fost adolescenți. Probabil nu își mai aduc aminte de această perioadă tipică de dezvoltare, dar plină de provocări. Apoi, nu au așteptări realiste de la copilul lor și nu îi respectă individualitatea. Practic, își proiectează propriile dorințe asupra adolescentului, inclusiv în privința carierei, a prietenilor sau a vieții personale. Este important să ne amintim în permanență că adolescentul are propriile dorințe, diferite de ale noastre, deoarece este o persoană diferită de noi. 

Ce ne puteți spune despre relația medicului de familie cu adolescentul? Poate să fie una directă sau trebuie să treacă prin părinți? Mai ales dacă avem în vedere problemele de comunicare pe care le găsim uneori în familii? 

Dr. Crenguța Lanbă: Este o întrebare cu dus și întors, deoarece legislația ne obligă ca părinții să fie de față la consultațiile medicale, până la vârsta de 18 ani a copilului. Părerea mea este că orice medic de familie este responsabil pentru a-și dezvolta această abilitate de a comunica cu copilul din fața sa.  Copilul este pacientul lui, iar dacă medicul nu reușește să stabilească o cale de comunicare cu copilul, nu poate afla nici ce patologii are. Este datoria noastră ca medici, să reușim cumva, respectând legislația și părinții care sunt de față, bineînțeles, să comunicăm ferm și eficient cu adolescentul. 

Ce părere aveți despre gesturile extreme sau de revoltă ale adolescenților, pot fi interpretate ca un strigăt de ajutor?

Dr. Crenguța Lanbă: Da, de cele mai multe ori așa este. Copiilor, adolescenților li se pun etichete greșite din cauza comportamentelor neadecvate sau care nu respectă limitele impuse, cum ar fi că nu învață sau nu vor să meargă la școală, sunt violenți în clasă sau acasă. De fapt, aceste comportamente sunt niște semnale de alarmă prin care ei încearcă să atragă atenția că nu sunt înțeleși, că nu au o comunicare bună cu cei apropiați, se simt neapreciați,  nerespectați, neiubiți. 

Din acest motiv trebuie să privim altfel acest fenomen, ca și fenomenul de adicție, de altfel. Îl catalogăm pe copil, pe adolescent, ca drogat, ca alcoolic, dar de fapt este un copil, o persoană în suferință și trebuie să ne adresăm în primul rând suferinței lui. Trebuie să identificăm ce se află în spatele acestui comportament, ca să putem să-l corectăm. 

Cu toate acestea, adolescența este o perioadă grea, atât pentru copii dar și pentru părinți. Indiferent cât de bine ne pregătim noi, ca părinți, se poate să fim luați prin surprindere de situații cu totul neașteptate. Cum putem scăpa de sentimentul de vinovăție?

Dr. Crenguța Lanbă: Trebuie să fim conștienți că nu există o rețetă sigură, care garantează succesul strategiilor de abordare a adolescentului. Cu alte cuvinte, pe lângă practicile cheie, oferite de specialiști în ședințe individuale sau materiale educative, trebuie ținut cont și de specificul fiecărei familii, de tipologia copilului și a părintelui. Orice situație cu care ne confruntăm este în dependență directă cu maniera în care a fost dezvoltată relația cu adolescentul până în acel moment. Iar strategiile de comunicare depind de temperamentul adolescentului, de abilitatea acestuia de a se exprima, dar și încrederea pe care o are în părinți.